Scriitorul Attila Bartis s-a aflat la Târgu Mureș pentru vernisajul expoziției personale de fotografie la Palatul Culturii, intitulată „Pe insule“, și a acceptat invitația Asociației Podium de a participa la o întâlnire cu elevi de liceu, în timpul orelor de literatură maghiară, în cadrul proiectului „Scriitori la școală”. Gazdele lui Attila Bartis au fost doamnele profesoare de limba și literatura maghiară de la Liceul de Artă din Târgu-Mureș, Kozma Edit și Szabó Erzsébet. În cadrul celor două ore, renumitul prozator a vorbit despre traseul său scriitoricesc, mecanismele creației, provocările și satisfacțiile vocației sale, adaptările pentru scenă ale unora dintre textele sale, importanța literaturii în societatea contemporană, dar și despre pasiunea pentru arta fotografică. Elevii au fost încurajați să intervină cu întrebări personale, la care Attila Bartis a răspuns cu plăcere și sinceritate. Toți cei interesați au putut adresa întrebări, iar la finalul orelor au cerut dedicații și autografe, pe care scriitorul le-a oferit cu generozitate.

Attila Bartis și-a găsit pe urmă timp să povestească și cu organizatorii, și să ofere un interviu cu această ocazie. Deși limba română nu mai este de mult vorbită frecvent, scriitorul și-a găsit cuvintele și a comunicat în maniera sa specifică, calmă, gravă și profundă, marcată însă și de o detașare în care s-au contopit optimismul și dragostea de viață.

Andrei Vornicu: Scrii pentru o anumită categorie de public sau de vârstă sau consideri că ceea ce scrii e oportun și pentru tineri sau elevii de liceu?

Attila Bartis: Când scrii literatură nu poți să o faci pentru un anumit public. Poți să scrii SF pentru un anumit public, dar nu literatură. Dacă scrii pentru public, atunci te-ai sinucis pur și simplu. Atunci ceea ce ai scris va fi în cel mai bun caz important numai pentru acea categorie de public, dar nu ai nici o șansă să devină important pentru cealaltă parte a oamenilor. Procedând astfel, îți pierzi libertatea ca scriitor. Pentru mine, asta mi se pare un fel de capcană, dar sunt și alte feluri de capcane. Dacă asta ar fi important în timpul scrisului atunci eu niciodată n-aș fi scris „Plimbarea“, fiindcă în limba maghiară nu sunt genuri, iar în carte e un fel de joc de genuri.Nicăieri nu e scris că e vorba de un băiat sau de o fată, dar eu, care în afară de limba română și engleză nu vorbesc altă limbă, m-aș fi gândit că dacă scriu cartea așa, nu va putea fi tradusă în altă limbă. Dar tu trebuie să scrii ce-ți vine și ce e important pentru tine, și desigur că nutrești speranța că e ceva important și pentru altcineva, nu doar pentru tine. Trebuie să aibă o relevanță și pentru alți oameni, dar sunt foarte multe drumuri și, dacă scrii pentru copii, de exemplu, știi că scrii literatură pentru copii, dar e foarte important să nu îți pierzi libertatea ca scriitor.

A.V.: Ce înseamnă pentru tine libertate ca scriitor? Sau ce libertate supremă îți oferă scrisul?

A.B.: Dacă vreau să fac o paralelă, scrisul e un fel de arheologie. Când omul scrie, el nu scrie numai și numai ce știe deja, ci el însuși află foarte multe lucruri în timpul scrisului. Ce scriu mă afectează și pe mine însumi. Și eu sunt un fel de cititor al textului meu și nu îmi pot imagina că scriind ceva, după ce am terminat textul, voi rămâne aceeași persoană. Procesul ăsta mă schimbă și asta nu numai dacă vorbim de literatură, ci e valabil și în arta plastică. E o arheologie, o formă de a găsi cele mai adânci rădăcini, de a ajunge la esența ta: de ce ești, cine ești, ce se întâmplă cu tine. Descoperi lucruri despre existența lumii. Asta e cea mai mare libertate pe care o poate avea un om, când stă față-n față cu o foaie albă de hârtie și din tot ce e în tine și ce experiență de viață ai, creezi cumva o lume nouă. Dar ar fi o foarte mare greșeală ca să confundăm asta cu o atitudine dumnezeiască, de demiurg. Creația omului va fi întotdeauna creația omului, dar e oricum o mare libertate.

„Dacă trebuie să lucrez prea mult la un text, atunci acolo e ceva problemă“

A.V.: Ți s-a întâmplat să îți fie frică în timp ce scrii?

A.B.: Da, mi s-a întâmplat de foarte multe ori. De exemplu, cel mai important a fost chiar cu „Tihna“. Eu așa am scris „Tihna“: în fiecare zi, când m-am sculat, am început să scriu, dar niciodată n-am citit ce-am scris ieri, ci am citit întreaga carte doar când am ajuns la final. Atunci chiar mi-a fost teamă, pentru că sunt acolo scrise niște emoții și niște lucruri despre care nu știam de unde vin. Era clar că nu mie îmi aparțin și a fost o mare întrebare dacă vreau să public cartea asta sau nu. Și asta nu a fost ușor, să hotărăsc că da, asta vine din mine, eu am scris-o, și ca literatură, trebuie publicată. N-a fost deloc ceva ușor, însă reprezintă totodată și sensul scrierii literaturii. E greu, dar nu-i bai (râde).

A.V.: Cât de mult intervii asupra textului după ce termini o carte?

A.B.: Asta depinde de text. Am scris și texte la care am lucrat foarte mult, s-a întâmplat și că am lăsat cum am scris la prima mână, iar procesul ăsta e important pentru mine cu siguranță, însă cred că pentru cititor e indiferent că eu am lucrat la ceva 15 ani sau am scris într-o lună și jumătate. Dar dacă trebuie să lucrez prea mult la un text, atunci acolo e ceva problemă. Ceva nu e clar încă în tine și poate că e mai bine dacă lași munca deoparte pentru o vreme și o reiei peste câteva luni sau câțiva ani.

A.V.: Scrii de mână, la mașină sau ai vreo modalitate preferată?

A.B.: Ca toată lumea, și eu am început cu stiloul și cu un caiet. Acum, cel mai mult scriu la laptop, dar am nevoie și de o foaie de hârtie, să văd textul ca pe un obiect, să fie palpabil. S-a întâmplat ca prima variantă să o scriu la laptop și dup-aia, ca un elev, am copiat de pe ecran pe o hârtie, după care textul a ajuns iarăși pe laptop. Mă simt mult mai bine dacă am la mine stiloul și un caiet. Dacă nu am laptopul, nu e o mare problemă, dar dacă nu am stiloul, mă simt prost.

A.V.: În ce măsură, în Ungaria, literatura maghiară contemporană este promovată în programa școlară?

A.B.: Cred că e o mare problemă cu sistemul școlar în Ungaria. Nu știu cum e aici, în România…

A.V.: În principiu, aproape toți scriitorii despre care învață elevii sunt morți de mult.

A.B.: Tot așa e și în Ungaria, și eu cred că sistemul e să ia literatura cronologic, de la început până azi, dar niciodată nu ajung în prezent. După cel de-al Doilea Război Mondial, s-a terminat clasa a 12-a și nu prea ajung la literatura contemporană, cu câteva excepții, la câteva profesoare. Eu cred că ar trebui să se procedeze exact invers: să se înceapă de la literatura contemporană, cumva, și atunci să se facă un fel de cercetare și să se meargă înapoi în timp, să se vadă unde sunt rădăcinile literaturii și ale vieții de azi. Asta pentu mine ar fi mult mai firesc. Sistemul ăsta actual nu e prea fericit pentru că nu te ajută să te îndrăgostești de literatură, iar scopul școlii ăsta ar fi: să facă literatura să devină importantă.

A.V.: Nu crezi că ar fi necesară inclusiv o reevaluare a canonului literar? Și, eventual, să se renunțe la anumite opere care chiar sunt depășite și nu mai spun nimic esențial despre omul de azi. Sau e cam riscantă poziția asta?

A.B.: Eu înțeleg concepția asta și a fost discutată și în Ungaria, dar cred că este foarte riscantă. Nu cred că trebuie să renunțăm la niște autori din secolul XVIII sau XIX, dar trebuie să găsim o altă cale să ajungem la ei. Aceștia au fost și sunt în continuare importanți.

A.V.: Mă refeream în raport și cu timpul pe care îl au la dispoziție profesorii, numărul de ore în care sunt prezentate anumite opere, dar nu își găsesc locul altele care poate că ar merita.

A.B.: Da, ar trebui să fie regândit tot sistemul ăsta. Dar eu, de exemplu, n-aș zice cu suflet împăcat hai să nu mai învățăm Petőfi Sándor,fiindcă oricum, dacă îl iubim sau nu, e unul dintre cei mai mari poeți, nu numai maghiari, ci și europeni. La fel, nu aș putea spune hai să nu mai citim Eminescu. Poate că în 2018 nu-l mai iubim atâta de mult, dar totuși, a pus pe masă ceva.O întrebare mai importantă ar fi: cum ajungem mai bine la Eminescu? La fel cum englezii se întreabă: ce facem cu limbajul lui Shakespeare? Cum îl putem înțelege azi? Asta nu e ușor deloc, dar e o problemă a literaturii pretutindeni.

„Pentru mine, fotografia alb-negru e mult mai apropiată“

A.V.: Cărțile tale au fost traduse în multe limbi și citite de foarte multe naționalități. Ce crezi că a rezonat din conținutul cărților tale cu cititorii din alte țări? Care e punctul comun?

A.B.: Ăsta e un aspect foarte important pentru că, după cum am văzut în diferite limbi, în diferite țări, straturile textului funcționează diferit. În Germania, de exemplu, stratul politic a fost foarte important pentru cititori. În Polonia, era foarte importantă relația cu Dumnezeu. În China, a fost foarte importantă relația părinte-copil. Acolo, până azi, există o ierarhie foarte strictă în familie, și pentru ei era de necrezut că un copil îi poate spune nu mamei. E clar că în diferite zone culturale textul are un sens diferit, dar mi s-a părut că pretutindeni a existat un punct comun.

A.V.: Care e motivul pentru care preferi, cel puțin în ultima expoziție foto și ultimul album, „Pe insule“, fotografia alb-negru, care preponderentă?

A.B.: Nu-mi prea plac doctrinele. Eu n-aș spune niciodată că fotografia trebuie să fie așa sau așa, să fie alb-negru sau color, analog sau digital, eu nu cred în așa ceva. Asta ține tot de ce-am spus despre libertate, dar pentru mine, fotografia alb-negru e mult mai apropiată. Dar asta nu înseamnă că nu fac fotografie în culori. Câteodată da, când simt că poza pe care vreau să o fac transmite mai mult în culori. Îmi e mult mai apropiată fotografia analog, să lucrez pe film, dar pozele astea, de exemplu, sunt făcute cu un aparat digital pentru că n-am putut să iau cu mine în Indonezia destul film alb-negru pentru un an.

A.V.: Ce fel de aparat folosești cel mai mult? Sau ce aparate?

A.B.: La analog folosesc un Leica M6, la digital un Leica M. Ultimele poze sunt făcute cu Leica M8, dar în urmă cu peste 10 ani am folosit și telefonul, cred că era un Sony Ericsson. Am făcut niște poze de o calitate și o rezoluție foarte proaste, dar cumva m-am îndrăgostit de el și timp de patru ani am lucrat numai cu telefonul. Am publicat și un album, pozele erau foarte micuțe și nici nu le-am putut mări, dar pentru mine era ca o jucărie pe care o aveam mereu la îndemână în situații în care niciodată nu aș fi purtat cu mine un aparat obișnuit.Desigur, indiferent ce folosești, poți face poze. Și cu camera obscură poți face poze formidabile. Depinde ce vrei să faci.

A.V.: Le editezi sau le lași raw?

A.B.: Depinde. În proporție de 70% din timp, le las așa cum au ieșit, dar dacă e necesar, atunci intervin, dacă orizontul, de exemplu, nu e cum trebuie. Dar eu nu fac altfel mare șmecherie cu Photoshopul, nici nu mă pricep.

„Acum doi ani am scris un scenariu după«Plimbarea»“

A.V.: Un alt lucru particular pe care l-am observat: aproape toate pozele sunt făcute pe verticală, nu pe orizontală, ceea ce mi se pare o variantă destul de rar întâlnită, mai ales la peisaje.

A.B.: Majoritatea pozelor pe care le-am făcut la viața mea sunt verticale. Acum doi ani am scris un scenariu după „Plimbarea“. Eu vreau să regizez filmul. Am scris textul în Jakarta (Indonezia) și mi-am dat seama că am învârtit camera și am început să văd lumea pe orizontală, cum e filmul. Cele mai multe poze orizontale care se regăsesc în album și în expoziție sunt făcute în ultimii ani. Dar nu știu din ce cauză fac poze mai mult pe verticală. Pentru mine e mult mai firesc așa.

A.V.: Te-ai gândit la un moment dat că fotografia s-ar putea să devină o sursă de venit în cazul în care nu merge altceva?

A.B.: Eu am învățat fotografie la facultate, dar niciodată în viața mea n-am trăit din asta. Acum da, într-un fel, dar numai fiindcă am o galeristă la Budapesta și ea a vândut câteva poze pentru colecționari, dar asta s-a întâmplat în ultimii câțiva ani. Însă niciodată n-am lucrat ca fotojurnalist.

„Eu scriu numai când simt că trebuie să scriu și că merită s-o fac“

A.V.: Când erai mic, ce voiai să devii când vei fi mare?

A.B.: Arheolog. De-asta am și venit la Școala de Arte, fiindcă se învăța Istoria artei. N-am devenit arheolog până la urmă (râde). Dar mă interesează și azi istoria și arheologia. Eu n-am fost niciodată un elev silitor.

A.V.:O să-ți adresez acum o întrebare-clișeu, dar n-am văzut-o menționată în vreun interviu recent: ai în plan o nouă carte? Lucrezi în prezent la ceva?

A.B.: Eu nu sunt un scriitor care scrie mereu. Eu scriu numai când simt că trebuie să scriu și că merită s-o fac. Acum am început o carte, e tot legată de fotografie. Sunt texte tip eseu și detalii de jurnal care vor alcătui un volum micuț în cursul anului viitor. Dar nu m-am apucat de vreun roman.

A.V.: Dacă scrii mai rar, cât de des faci poze?

A.B.: Asta depinde de foarte multe lucruri. Aparatul e aproape întotdeauna cu mine, dar depinde și de unde sunt. De exemplu, la Budapesta nu prea pot să mai fac poze. În Indonezia fac destul de multe. Dar relația scrisului cu fotografia nu presupune că atunci când scriu numai scriu și că atunci când fac fotografie fac numai asta. Câteodată am terminat o frază, am observat ceva, am luat aparatul și am pozat.

A.V.: Care este cea mai mare bucurie a ta în viață?

A.B.: Copiii mei.

A.V.: Să-ți trăiască.

A.B.: Mulțumesc. A fost o mare bucurie și că după 6 ani petrecuți în Ungaria am putut veni acasă, la Mureș, în ianuarie 1990, dar nu se compară.

A.V.: Vorbeai și în alte interviuri despre moartea tatălui tău, apoi despre moartea mamei tale. Eram curios cum întâmpini morțile celor la care ții și a celor dragi, pe măsură ce înaintezi în viață. Cum te acomodezi cu situația asta?

A.B.: Încerc să accept, dar nu pot. Chestia asta duce discuția până la Dumnezeu și pentru mine ar fi cel mai important, ceea ce e foarte greu, să fii capabil a accepta că atât avem, viața asta pe care am primit-o, și nu mai mult. Mi-ar plăcea tare mult o religie care să mă ajute să accept chestia asta, că am avut 50 sau 60 sau 70 de ani fără a-mi oferi mie un Rai, și asta e chiar foarte greu. Cred că aici, în cultura occidentală de care aparținem și noi, nu prea se întâmplă. Poate că în budism, de exemplu, acolo totul e puțin mai ușor, pentru că eu n-am nevoie de un Rai. Eu am nevoie să fiu capabil să accept că atât a fost, și e bine așa. Dar că îți pierzi părinții sau, Doamne ferește, copiii, sau pe oricine de care e legată foarte mult viața ta,ne obișnuim cu acest fapt, dar nu îl putem accepta niciodată.